Interviu cu un om de bine - Umberto Eco

Italia a sarbatorit anul trecut 150 de ani de unitate. Ziua de nastere a fost ursuza,  suprasolicitata de tensiunile recurente dar in crestere intre Nord si Sud, ori de scandalurile si escapadele celor sus-pusi. Ceea ce pare de neinteles pentru o cultura ca a Italiei ne este explicat fara ocolisuri de Eco. Binele rezida in abilitatea de a spune adevarul, pare sa reiasa din acest material dedicat italiei.

Silvio Berlusconi reprezinta un tip de italian. Sau caricatura unui anumit tip de magincian al Italiei, actor de comedie cu remarci sexiste, vulgar si provincial. Iritant si perturbator. Dar exista si un alt tip de italian, de casa, funky si feeric care lasa sa se intrevada Italia ca un climat de armonie intre barbati, femei, palate si lucruri.

Umberto Eco apartine Italiei in acest punct, cosmopolit si luminat. De altfel el este unul dintre acesti lideri, un monument de burse, profesor emerit de semiotica, lingvistica si filozofie, un expert asupra esteticii medievale si romancier de succes – vezi Numele trandafirului si Cimitirul de la Praga (Grasset), o fresca plina de evenimente si conspiratii anti-semite si masonice in Europa celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea.

Umberto Eco sau eleganta nonsalanta, se pare de factura italiana, care deschide usa apartamentului sau cu vedere splendida asupra cladirii Castello Sforzesco din Milano, intr-un halat de baie, si tragand din tigari de foi. A uitat ora la care trebuia sa ne intalnim. Eco, eseistul, sau martorul luminat: nascut in 1932 in mijlocul tulburarilor fasciste, in Piemont, locul de nastere al unitatii, a fost timp de decenii, prin articole de ziar sale si pozitii luate, cronicar al norocului si nenorocului din Italia.
Poate fi considerat un interlovutor ideal. Porbabil ca da.

Umberto Eco, ce inseamna aniversarea unitatii unei tari?

Limba italiana a apartinut unei natiuni tinere, imatura, comparativ cu vechi state europene precum Franta, Spania sau Anglia. Pentru mine, Italia este in primul rand o limba. Daca rasfoim acum o carte in limba franceza de Rabelais in versiunea originala, vom avea va avea dificultati in intelegerea textului. Idem pentru un britanic care este atras de o lucrare de Chaucer. In schimb, un sofer de taxi italian poata intelege cu usurinta Divina Comedie a lui Dante. Limba italiana s-a schimbat foarte putin in ultimii ani.

Adevarat, dar in momentul Risorgimento (“renastere” sau “invierea”, perioada cand are loc unificarea), in 1860-1861, o minoritate – doar 2% sau mai mult – a populatiei vorbea italiana. Astfel, atunci cand pamantul si oamenii lui Garibaldi au ajuns in Sicilia, in 1860, ei au avut cele mai mari dificultati in comunicarea cu populatia locala.

Limba siciliana este un mare mister, chiar si azi! Mai grav este adevarat ca, la momentul unificarii provinciilor, italiana era inca un limbaj de carturari. Acesta este motivul pentru care s-a schimbat foarte putin de-a lungul secolelor.

Acest status quo-ul a favorizat unificarea lingvistica din Italia de mai tarziu in timpul ultimelor o suta cincizeci de ani. Limba italiana a fost italiana. Pentru Italia, inainte de a fi o natiune – amintiti-va ca Metternich a considerat Italia ca o “expresie geografica”, la Congresul de la Viena din 1814-1815 – este in primul rand o cultura condusa de o limba.

O cultura? Cu toate acestea, in Italia fiecare regiune, fiecare oras are cele mai stralucite culturi sau cea mai buna bucatarie. De secole, campanilismo, un provincialism al italienilor, este legendar.

Asta-i drept. Cu toate acestea, se pare ca exista o relatie intre Rafael si alti artisti din secolul al XVI din peninsula. La Luvru, de exemplu, chiar daca lucrarile lui Rafael si Caravaggio sunt distincte, vom vedea imediat ca aceste puii sunt un fel cu totul diferit. In cel de-al XVI-lea si XVII secol exista o scoala de pictura italiana, si in general cultura italiana, cu secole inainte de intemeierea Italiei moderne. Dar este o cultura a elitelor, mai ales in aceasta carte aparuta inca din Evul Mediu. Dante creaza fundatia Italiei. Cativa ani mai tarziu Petrarca si mai apoi, doua secole mai tarziu, Machiavelli. In secolul al XIX-lea, Leopardi Giacomo aspira la crearea unei Italii unite. Este o dorinta impartasita de foarte multi artisti si scriitori. Clasicismului romantic a lui Alessandro Manzoni este foarte influentat de literatura de specialitate a Renasterii. Pe scurt, exista constante in cultura italiana, in special in cateva secole de literatura, care vor permite aparitia unei natiuni Italia unita si moderna.

Si apoi, daca nu era scanteia politica de la mijlocul secolului al XIX …

Desigur, unificarea Italiei este parte a miscarilor nationaliste care au trecut peste Europa – Polonia, Ungaria, Germania … – dupa Revolutia franceza si Imperiul lui Napoleon. Dar aceasta dorinta de unitate este mediata de un limbaj comun pentru elita din statele italiene si se hraneste din el. Astfel, generalul Garibaldi, nereusind sa inteleaga oamenii mici,  poate discuta si e de acord cu burghezia si proprietarii de pamant sicilian. Amintiti-va de Cheetah!

Cum s-a raspandit ideea de unitate in randul populatiei italiene?

In trei faze. In primul rand datorita scolilor, serviciului militar si in special Primului Razboi Mondial. Cinci milioane de italieni au fost mobilizati. Ei au invatat sa traiasca si sa moara impreuna, in limba italiana uniforma.

Razboi a fost un creuzet prima data, oamenii din Nord si de Sud au stat cot la cot. Apoi, a doua etapa: a fost migratia masiva din agricultura de la sud la nord, mai industrializata. Evenimente teribile ii asteptatu pe noii-veniti, care au comunicat foarte greu cu oameni populatiei aborigene. Aceasta a doua faza se incheie in 1950.

Astfel incepe a treia faza, cea mai intensa: unificarea limbii prin intermediul televiziunii, care ofera un lexicon si sintaxa in italiana elementara. Ea a creat, de asemenea, o referinta comuna pentru o tara care lipsea. Ma gandesc, de exemplu, la Mike Bongiorno. A fost atat de popular incat toata Italia se oprea in treaga tara in fiecare joi seara. Chiar si cinematografele au fost inchise! Inmultirea exprimarilor in acest limbaj de televiziune a jucat un rol fundamental. Astazi, un sofer de taxi este chiar in masura sa citez dispozitii specifice de drept, deoarece ele au fost expuse in mod constant la televizor. Chiar si Berlusconi vorbeste bine limba italiana. Va multumim pentru televiziune, cu siguranta!

Ma uimiti: m-am gandit ca daca vorbesc despre TV o sa fiti foarte critic…

Atentie! Televiziunea italiana este “gunoi”, a corupt valorile, morala si ideea de a fi italian, dar trebuie sa recunoastem ca a contribuit in mare masura la unitatea natiunii noastre prin promovarea aparitiei unui limbaj comun. In anii 1950, un politist din sudul Italiei era la fel de saraca ca Iov, neingrijit iar accentul lui era teribil. Astazi, un ofiter de politie in sud este bine imbracat, el vorbeste bine italiana si prin harul televiziunii, ma va recunoaste!

Italia pare foarte dezbinata la 150 ani de la unificare. Cum se explica?

Ce vrei,  o suta cincizeci de ani sa fie suficient pentru a suda o natiune? Ne lipseste o relatie veche de secole, o anumita coerenta istorica, spre deosebire de francezi si – mai important – britanici si spanioli, care au fost condusi de monarhie de secole. Am avut doar “gardieni” temporar pentru cateva decenii: Emmanuelle Victor II saizeci de ani, fascismul douazeci de ani, republica de la sfarsitul razboiului. De fapt, nu am reusit sa ne ucidem parintele!

Acum,  gestul unei natiuni de a isi omora parintele este un act fondator!

Acesta este un rit de trecere capital. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea a inventat natiunea franceza.

L-ati spanzurat pe Mussolini, inca …

Da, dar ca Ducele Mussolini a facut parte dintr-un regim care a rezistat doar douazeci de ani. Nu a fost incarnarea unei Italii de lunga durata, asa cum au fost Ludovic al XVI-lea si Carol I in Marea Britanie, de asemenea, decapitat. Noi nu am ucis tatal, din cauza detine unul. Cu toate acestea, am practica fratricid-ul. Aceasta este o specialitate cu adevarat italiana!

Cum fratricid?

Suntem regii conflictelor si razboaielor intre orase.
Istoria noastra este Florenta impotriva Pisa, Pisa impotriva Livorno, Venetia impotriva Milano … Si continua si astazi! In ciuda situatiei sale dramatice, opozitia de stanga este in imposibilitatea de a colecta ceva. Dreapta, reprezentata de Finish (Gianfranco, lider al partidului Alianta Nationala mostenitor al fascismului) a fost suparat pe Berlusconi.
Acum lacrimeaza reciproc …

Silvio Berlusconi este inca mult sau mai putin majoritar de peste cincisprezece ani …

Da, pentru ca are suficienti bani pentru a cimenta totul. Dar cand el dispare, dreapta dse va sinucide exact cum a patiti si stanga. Eu va spun, fratricidul este sportul national italian italian.

De ce?

Dupa mii de ani de unitate a imperiului Roman suntem cu siguranta epuizati. Vom avea nevoie, probabil, de timp pentru a ne obisnui cu respiratia noastra … Noi nu avem niciun dusman. Intr-o zi am urcat in New York intr-un taxi. Conducatorul auto pakistanez ma intreaba de unde vin, ce limba vorbesc si care este dusmanul Italiei. M-am gandit pentru cateva minute, apoi am spus ca Austria, Germania si altii care ne-au atacat, dar ca nu am fost suparati pentru mult timp. I-am explicat ca italienii sunt diferiti de pakistanezi: nu avem nici un dusman de moarte cum este India pentru ei. El sa uitat la mine, dezamagit, mai degraba cu un arecare dispret, ca si cum eu, ca tara de unde veneam, eram un ciudat. De fapt, eu nu indraznesc sa-i spuna ca inamicul meu principal este satul de peste deal! Asta e Italia!

Un material preluat si editat din LeMonde de Razvan Zlavog.

Tags: interviu, italia, Le Monde, Silvio Berlusconi, umberto eco